Ruptura de tendon achilian

            Ruptura de tendon achilian
 
          Tendonul lui Achile  este cel mai mare tendon al corpului uman. Ruptura apare relativ fecvent, prin importanta lui in activităților sportive. Leziunile traumatice de tendon ahilian reprezintă o patologie relativ frecventă, interesând în special grupe de vârstă active din punct de vedere motor, cu sau fără pregătire fizică specifică şi cu regim de activitate variind de la sedentarism la activitate fizică intensă. Incidenţa rupturilor traumatice de tendon ahilian se regăseşte cu precădere la cei implicaţi în sporturi ce necesită activităţi biomecanice specifice: sprinturi, sărituri repetate, contracţii bruşte, cu degajări intense de energie kinetică având complexul muşchi-tendon-os în situaţii caracteristice.
Tendonul se rupe la joncțiunea sa cu mușchiul (mai ales la tineri) sau la  2 cm  de inserția pe calcaneu (la vârstnici). Ruptura poate fi parțială dar în majoritatea cazurilor este totală. În rupturile parțiale se aplică un aparat gipsat 4-6 săptămâni, piciorul fiind puțin ecvin; in rupturile totale tratamentul aplicat este cel chirurgical.
          Semne  prezente în ruptura de tendon Achilian :
-  Imposibilitatea flexei plantare contra unei rezistențe (ridicare pe vârfuri);
-  Palparea unei depresiuni, care uneori se și vede, reprezentând locul de întrerupere;
-  Durerea, echimoza, un edem moderat, retracția musculaturii gambei;
-  Mersul şi sprijinul pe piciorul lezat sunt imposibile.
           Diagnostic:
         Acesta este realizat  de către un medic specialist în urma unui examen clinic  și al anamnezei. Pentru ca examinarea să fie completă este nevoie  și de alte investigații paraclinice cum ar fi: ecografia, rezonanța nucleară magnetică, ultrasonografia.
          Tratament :
Recuperarea funcțională este absolut necesară după degipsare deoarece pacientul prezintă redoare articulară de imobilizare edem și uneori tulburări trofice.
În perioada de imobilizare la pat se urmărește :
-tratamentul edemului ( postura antideclivă, bandaj elastic);
-mobilizarea articulaţiilor libere (degete, genunchi, şold) prin exerciţii pasive sau active ajutate;
-masajul pentru asigurarea troficităţii ţesuturilor şi facilitarea reintoarcerii venolimfatice. Dupa aceasta perioada, metodologia de recuperare va avea urmatoarele obiective kinetoterapeutice:
Obiective kinetoterapeutice:
•         reducerea dureii;
•         restabilirea funcţiei musculare;
•         creșterea forței musculare, respectiv a tricepsului sural;
•         exerciții active pentru imbunatatirea mobilitatii articulației gleznei;
•         reeducarea staticii şi a mersului;
•         refacerea echilibrului muscular;
•         întinderea tricepsului și tendonului pentru a evita retracția musculara.